Unde se află capătul poveștilor?
Unde ajung cărțile nefinalizate? Poveștile, ideile și personajele lasă în urmă doar mister și un strop de nesiguranță. În esența lor, aceste lucrări se prăbușesc într-un spațiu ambiguu, între realitate și vis, unde își găsesc adăpost într-o lume a posibilităților infinite. Aceste cărți, suspendate într-un moment intermediar, sunt un testament al potențialului neexplorat și al încercărilor nerealizate. Ele trăiesc într-o zonă de incertitudine, unde fiecare cuvânt, fiecare frază neîncheiată, devine un ecou al voinței de a explora și de a înțelege. În absența unui final, ele se transformă într-un dialog nesfârșit cu cititorul, o conversație neîntreruptă despre ce ar fi putut fi. Ele ne amintesc că finalitatea este adesea o construcție convențională, iar esența unei povestiri nu este capitolul final, ci călătoria pe care o oferă.
- An apariție: 2024
- Autor: Marian Coman
- Editura: Nemira
- Rating: ⭐⭐⭐⭐⭐
Sumar: Cel mai recent roman al lui Marian Coman se deschide cu cea mai veche istorie din lume: una de iubire. Într-un prezent apropiat, Alex te trage în povestea lui și a Adei. Nu-ți lasă vreme să te înduioșezi, căci, curând, descoperi că-ți relatează ultima lor zi împreună. În paralel, îl întâlnești pe Manu, care te lasă să pătrunzi în intimitatea gândurilor sale de scriitor aflat în plină criză creativă. Cei doi îți vor fi aproape pe tot parcursul cărții, ba unul, ba celălalt, până când destinele li se întrepătrund, permanent la granița dintre realitate și ficțiune, dintre virtual și real, dintre povești. Ultima carte are, de altfel, darul acela aparte al literaturii bune: să schimbe ceva în tine la finalul lecturii.
„Cine o omoară pe Ada, iubita programatorului Alex Brănescu? Cum are ea 27 de ani în 2019 și 20 în 1974? Se poate călători în timp, citind De veghe în lanul de secară? Cine sunt securiștii Gicu și Neacșu, care torturează în timp ce ascultă Dan Spătaru? Dar pictorul Matei, stăpânul vieții veșnice din tărâmul poveștilor uitate? Cu ce secret teribil îl șantajează pe Alex? Citiți Ultima carte a lui Marian Coman: alertă și intensă de la prima până la ultima pagină. O ficțiune speculativă care le-ar fi plăcut lui Robert A. Heinlein și Baran Bo Odar.“ – Ion Manolescu
„După Omulețul din perete și alte povestiri fantastice, Marian Coman revine cu un roman care adaugă încă o piesă de puzzle în universul inedit construit anterior și îi reconfirmă atât vocația de povestitor autentic, cât și statutul pe scena literară românească. Sub forma unor consemnări diaristice, cu ingrediente science-fiction, horror și policier, combinate într-un realism încheiat până la ultimii nasturi, cu accente livrești și științifice, ludice și dramatice, cu o coloană sonoră eclectică, cu episoade tulburătoare, personaje în carne și oase, teme profunde și-un stil recognoscibil, Ultima carte reușește să-și seducă cititorii, indiferent de profilul lor, și să le rămână în minte, multă vreme după ce dau ultima pagină.“ – Eli Bădică, coordonatoarea imprintului n’autor
Părerea mea: Încep prin a spune că romanul lui Marian Coman este mult prea scurt. E genul de carte care stimulează profund imaginația, de care nu te poți despărți, iar la final, singura dezamăgire este că s-a terminat atât de repede. Romanul îi urmărește pe Alex, un programator din București, și pe Manu, un scriitor obsedat de incapacitatea sa de a-și duce proiectele până la capăt. Cei doi români trăiesc vieți paralele, ale căror drumuri se intersectează la un moment dat, așa cum se întâmplă de cele mai multe ori în povești. Cartea începe într-o notă extrem de dramatică, cu moartea iubitei lui Alex, Ada. Această întâmplare îl împinge pe bărbat pe un drum întunecat și periculos, dorindu-și să se răzbune pe cei care au ucis-o pe Ada. În căutarea sa, Alex este prins într-o rețea complexă de conflicte și decizii periculoase care îi testează limitele și valorile.
„Ia-i unui bărbat îndrăgostit femeia care i se plimbă prin vise și ai declanșat haosul.”
Este o poveste despre viață și moarte, călătorii în timp și porți către alte lumi. Este o carte complexă. Surprinzătoare. Nimic nu e ceea ce pare la prima vedere. Nimeni nu poate fugi de destin, dar se poate mântui. Romanul este plin de întorsături neașteptate, punând sub semnul întrebării aparențele și provocând cititorul să descopere straturile ascunse ale realității. Și da, începutul este tipic romanelor polițiste – o crimă ce dezlănțuie răzbunarea. Dar, cu cât înaintezi în lectură se adaugă alte elemente literare, rezultând o poveste cum nu am mai citit până acum.
„Unele cărți ascund în ele porți. Porți către alte lumi.”
Dacă la Alex ajungem să-i cunoaștem acțiunile și gândurile, în cazul lui Manu ni se dă voie să-i pătrundem în intimitatea gândurilor sale de scriitor aflat în plină criză creativă: ”Personajele mele nu sunt vii, însă le este sete de viață așa cum lipitorilor le este sete de sânge. Fiindcă ce le dau eu prin scris nu este tocmai viață. Este o simulare a vieții, așa cum a primit și ființa lui Frankenstein. Ființa, nu monstrul. Sunt sigur că singurii monștri care există cu adevărat sunt oameni.”
În doar 170 de pagini, romanul te poartă printr-o gamă variată de stări și genuri literare, oferindu-ți în același timp o fascinantă călătorie în timp, desfășurată pe parcursul secolului trecut. Nimic nu este lăsat la voia întâmplării, iar cititorii este recompensat la final. De aceea nu voi divulga prea multe.
„Mi-ar plăcea să avem puterea să oprim timpul. Mașinile să încremenească sub noi. Vântul să nu mai scuture frunzele copacilor, păsările să rămână suspendate, cu aripile desfăcute pe cer.”
Ne întâlnim la capătul poveștilor! Nu am menționat întâmplător acest loc fermecat și poveștile nefinalizate. Îți vei da seama de ce abia după ce vei citi cartea.
Ultima carte este disponibilă pe site-ul editurii Nemira.